Prima lecţie de misiune
În tratarea subiectului Misiunii Bisericii, în Evanghelii, atenţia teologilor a fost îndreptată, în special, asupra pasajelor „Marii trimiteri” (Matei 28:18-20, Marcu 16:15.16, Ioan 20:21-23). Din acest motiv, s-a conturat ideea că subiectul Misiunii apare foarte târziu şi foarte succint în învăţătura Mântuitorului Isus Hristos. Ideea aceasta nu este însă validă. Chiar dacă nu apar termeni de specialitate din misiologia creştină cum ar fi: misionar, trimitere, misiune etc., tema misiunii este prezentă foarte devreme în învăţăturile lui Isus, din Evanghelii.
În tratarea subiectului Misiunii Bisericii, în Evanghelii, atenţia teologilor a fost îndreptată, în special, asupra pasajelor „Marii trimiteri” (Matei 28:18-20, Marcu 16:15.16, Ioan 20:21-23). Din acest motiv, s-a conturat ideea că subiectul Misiunii apare foarte târziu şi foarte succint în învăţătura Mântuitorului Isus Hristos. Ideea aceasta nu este însă validă. Chiar dacă nu apar termeni de specialitate din misiologia creştină cum ar fi: misionar, trimitere, misiune etc., tema misiunii este prezentă foarte devreme în învăţăturile lui Isus, din Evanghelii.
În Evanghelia după Ioan, încă din capitolul al V-lea, întâlnim prima lecţie de Misiune dată de Învăţătorul, ucenicilor săi, în contextul întâlnirii cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov. Deşi prezentată în doar două versete, lecţia misiunii din Ioan 4 cuprinde trei subiecte esenţiale ale Misiunii creştine. În prezentarea lecţiei Misiunii, Mântuitorul Se foloseşte de analogie, analogia cu secerişul.
Primul dintre aceste subiecte fundamentale ale Misiunii este NATURA MISIUNII CREŞTINE. În versetul 35, Domnul Isus le spune ucenicilor: „Ridicaţi-vă ochii să priviţi holdele...”. Cerinţa Mântuitorului pentru ucenici nu este îndreptarea privirii către o anumită direcţie, sau către o holdă în sens literal. Sensul îndemnului lui Isus este îndrăzniţi să priviţi mai presus de realitatea obiectivă, prin vederea umană, firească. De fapt, ceea ce aveau să vadă ucenicii în direcţia indicată de Învăţătorul era o mulţime de samariteni care alergau din cetate să-L vadă pe acela despre care femeia de la fântână spunea că este un prooroc. Isus le cere ucenicilor să privească realitatea spirituală din jurul lor, care constă în mulţimea de oameni pierduţi care au nevoie de Evanghelia mântuirii, exprimată în discuţia cu samariteanca, prin termenul „apa vie”.
Cel de-al doilea subiect fundamental în lecţia despre Misiune este URGENŢA MISIUNII CREŞTINE. În aceeşi pildă a secerişului, Isus face referire la faptul că este timpul potrivit pentru vestirea Evangheliei Împărăţiei. După cum ucenicilor le era foarte familiar faptul că timpul prielnic pentru seceriş trebuia folosit pentru a nu compromite recolta, tot aşa, trebuiau să înveţe că prilejul vestirii Evangheliei nu-i permis să fie irosit.
Al treilea subiect fundamental din lecţia Misiunii este VALOAREA MISIUNII CREŞTINE. „Cine seceră, primeşte o plată, şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (v. 36). Prin aceasta, Isus atrage atenţia asupra faptului că Misiunea nu este o lucrare lipsită de valoare, iar aceia care se dedică împlinirii ei sunt beneficiarii răsplătirilor eterne, a valorilor veşnice.
Subiectele din lecţia Misiunii clarifică pentru creştinii contemporani faptul că misiunea la care sunt chemaţi nu este de natură umanitară, socială, sanitară etc, ci spirituală. Obiectivul principal al misionarului creştin este salvarea oamenilor de la moartea veşnică. Oricât de tragică este situaţia economică şi socială în care se pot afla unii oameni, cea mai mare tragedie este aceea ca ei să moară fără a primi Evanghelia mântuirii. Vremelnicia vieţii umane, competiţia dintre Împărăţia lui Hristos şi cea a Diavolului şi apropierea revenirii Marelui Stăpân obligă la folosirea fiecărei ocazii pentru predicarea Evangheliei, celor pierduţi, pentru mântuirea lor.
Accentul pus pe preţul plătit pentru împlinirea misiunii a condus la ascunderea adevărului cu privire la valoarea ei. Uneori, cerinţele, rigorile sau condiţiile aspre ale Misiunii i-au descurajat pe aceia care s-au angajat la vestirea Evangheliei. Opoziţia şi prigoana au contribuit şi ele la descurajarea celor chemaţi să facă Misiune în mediile ostile creştinismului. Nu a fost suficient accentuată răsplătirea celor care ascultă chemarea Domnului la Misiune indiferent de preţ. Când valoarea Misiunii este înţeleasă, misionarul nu se autocompătimeşte şi nu acceptă compătimirea celorlalţi, din pricina preţului plătit, deoarece ştie că ceea ce primeşte ca plată a lucrării sale este nespus mai valoros decât preţul. De Pastor Lector univ. drd. Emil Meştereagă, Păstorul studenţilor ITP
Misiune in Bangalore (India) 01.07.2009-30.07.2009
Prin Harul Domnului, timp de 30 zile am putut sa slujesc in India, in orasul Bangalore si in imprejurimi. Activitatea de aici poate fi impartita in doua mari parti: lucrarea desfasurata la New Ark Mission si lucrarea desfasurata in triburi.
New Ark Mission
New Ark Mission este oganizatia misionara care se ocupa de oamenii strazi din Bangalore, fondatorul aceastei organizatii este T. Raja, un om care, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, a ales sa lucreze pentru El cu acesti oameni ai strazi. Atunci cand a luat aceasta decizie si a inceput sa aduca acasa diferiti oamenii ai strazi, el a fost parasit de sotia sa. Ulterior, ea a inteles importanta acestei lucrari si astazi Raja este sustinut de sotia sa. In prezent, New Ark Mission adaposteste peste 300 de oameni ai strazi, oferindu-le mancare, adapost si, mai presus de toate, le este oferita ocazia de a se intalni cu Isus Hristos.
Am avut harul sa ma implic in slujirea de la aceasta organizatie. Aici, am intalnit oameni aflati in situatii deplorabile: ranile lor au inceput sa faca viermi; exista un miros greu in zona unde sunt adapostiti. Oameni cu un trecut stralucitor, astazi sunt fara speranta - fosti ingineri, medici si chiar avocati, datorita unor crize, au ajuns oameni ai strazi. Consider ca metoda de a-i aborda pe acesti oameni, cu Cuvantul lui Dumnezeu, este sa „le leg rana”, adica sa le demonstrez ca imi pasa de ei si sunt dispus sa le intind o mana de ajutor. Intelegand aceasta, am decis sa ma ingrijesc de nevoile lor fizice, astfel ca am inceput sa tai unghiile celor care aveau nevoie de aceasta, am inceput sa barberesc pe barbatii de aici, sa le ofer mancare, si chiar sa ii ajut sa se spele. Datorita fapului ca ei sunt foarte murdari si sunt purtatori de microbi, am avut nevoie de protectie astfel ca am folosit manusi medicale si o masca medicala. La inceput erau timizi si nu vreau sa se apropie sa le tai unghiile, dar a indraznit o femeie. Dupa ce i-am taiat unghiile, mi-a cerut sa ma rog pentru ea - era paralizata; ne-am rugat impreuna. Apoi, au inceput sa vina tot mai multi oamenii sa ii ajut in acest fel.
Efectele nu au intarziat sa apara: multi au fost impresionati ca sunt dispus sa le fac aceast serviciu. In timp ce ii ajutam in aceast fel, le vorbeam despre salvarea in Isus, (multi dintre ei stiau limba engleza, fiind oameni cu anumite studii; pentru cei care nu intelegeau, unul dintre ei care intelegea, traducea ceea ce le transmiteam). Dupa ce faceam acest lucru pentru ei, multi imi cereau sa ma rog pentru ei. Apoi, imi impartaseau povestea vietii lor, multe fiind impresionante. Unul dintre pacienti, care era bolnav de tuberculoza in faza terminala, imi spunea ca medicii i-au spus ca va trai doar pana in luna octombrie, dar pentru el nu este o problema ca paraseste lumea, caci stie ca merge Acasa.
Intr-una din zilele petrecute cu acesti oamenii, dupa ce am barberit unul dintre pacienti, un batranel undeva in jur la 70 de ani. Mi-a cerut permisiunea sa ma binecuvinteze in numele Domnului, am fost impresionat de gestul lui! Si impreuna ne-am rugat.
Pot spune ca s-a creat o prietenie intre mine si pacientii de aici, cand ajungeam acolo veneau multi si ma intampinau cu caldura. Erau foarte bucurosi ca inca o data am mers sa le slujesc. In timp ce barbeream pe unul dintre ei, in jurul meu se adunau aproximativ 10-15 pacienti si imi cereau sa le vorbesc mai mult de Hristos. Aveam un profund sentiment de satisfactie cand vedeam cum Domnul atinge inimile acestor oameni.
Chiar daca nu a fost usor sa lucrez cu acesti oameni, multumesc Domnului pentru ca am fost invrednicit sa imi slujesc Salvatorul in felul aceasta si sa vad cum El cu adevarat atinge inimile acestor oameni, oferindu-le speranta celor fara speranta!
Slava sa fie ai Domnului pentru cele intamplate la New Ark Mission!
Lucrarea din triburi
Strazile sunt foarte murdare, magazinele alimentare sunt lipsite de igiena. Oamenii nu au o igiena personal, gunoiul este aruncat la voia intamplari (aproximativ aceiasi situatie este si in orase). Multi dintre locuitorii aceastor triburi lucreaza din greu o zi intreaga pentru 50 rupi, care ar insemna 3 lei. Casele sunt formate dintr-o singura incapere, de dimensiuni foarte reduse (4mp); aici au bucataria, dormitorul, tot. Intr-o astfel de casa locuiesc cate 4-5 oamenii. Conditiile sunt foarte dificile; dar aceasta nu ii impiedica sa aiba o bucurie imensa in inima - ma refer la cei care Il au pe Hristos.
Am facut mai multe vizite pastorele in astfel de triburi. Am intalnit situatii extreme de dificile: o casa de dimensiunile descrise mai sus, aflata la 2 metri de canalizarea orasului, un miros insuportabil; aceasta casa adapostea 2 persoane, fiica si mama. Datorita lipsei banilor, fiica a fost nevoita sa renunte la scoala si sa lucreze.
Cei credinciosi din aceste triburi se aduna in diferite locatii. Multe dintre biserici sunt, de fapt, casele pastorilor (de aceleasi dimensiuni). Inauntru si in curte participa aproximativ 50 de persoane la serviciile divine. Am intalnit un caz cu adevarat impresionant: pastorul a inceput sa faca misiune in zona respectiva, in luna februarie a anului 2009. Odata la doua luni oficiaza botez in apa si, in doar cateva luni, biserica numara aproximativ 60 membri.
In aceasta luna, am participat la 12 servicii divine in astfel de triburi. La fiecare dintre ele am fost solicitat sa aduc cate un mesaj biblic. Am fost impresionat de bucuria manifestata de acestia in inchinare; chiar daca au probleme cu adevarat grele, au credinta in Domnul, si o bucurie imensa! Duhul Domnului atingea inimile acestor oameni, iar la finalul mesajelori biblice, foarte multi imi cereau sa ma rog pentru ei, ca Dumnezeu sa ii ajute sa traiasca o viata in sfintenie. si multi imi cereau sa ma rog pentru vindecare. De Andrei Pop
Misionarii in Ucraina
După doi ani de studiu în cadrul Institutului şi de slujit prin bisericile din România, împins de curiozitate şi de dorinţa de a sluji în alte modalităţi decât cele cunoscute, am decis să trec hotarele ţării şi să misionez în Ucraina, ţara vecină. Cei care îşi aduc aminte de Bucovina de pe vremea lui Ştefan cel Mare vor înţelege degrabă că zona de sud a Ucrainei a fost parte a ţării noastre, moştenind astfel istoria Moldovei româneşti. Împreună cu tineri din ţară, cu unii dintre colegii mei de la Institutul Teologic Penticostal (Dan Olaru din anul IV şi Adrian Vele din anul II) şi cu foşti colegi (Ruben Andreica, Daniel Bujeniţă, Iulian Văcărean) am părăsit ţara noastră într-o zi de august. Intraţi în Ucraina, am avut sentimente ciudate, fiind uimiţi pe de o parte de asemănarea locurilor cu cele din ţara noastră şi în acelaşi timp aducându-ne aminte de România anilor 1990–1995. În primele zile am cunoscut biserica locală penticostală din satul Ciudei, vorbitoare de limba română. În zona Cernăuţi sunt unele sate numai de români, care folosesc încă dulcele grai moldovenesc şi au format şi o comunitate penticostală de români. Stilul bisericilor de acolo este acelaşi cu al bisericilor penticostale din partea românească a Bucovinei, evidenţiind vechea legătură stricată de politică, dar vie în inimile româneşti. Din întâlnirea cu ucrainienii, majoritatea de origine română, am cunoscut nişte oameni primitori şi sinceri, cu o dorinţă foarte mare de a sluji Domnului Dumnezeu cu adevărat. După primele vizite efectuate în bisericile penticostale, din cei 29 de tineri s-au format 4 echipe. Am plecat în sate diferite, sate unde credinţa adevărată nu este cunoscută. Am fost puşi în faţa unor experienţe inedite, acelea de a misiona pe străzi, în faţa unor oameni care nu ne cunosc, dar care aveau formată o părere despre penticostali. Nu era o părere tocmai bună. Aceasta pentru că, cel puţin în satul în care a slujit echipa noastră, preotul bisericii tradiţionale îndoctrinase mulţimea împotriva penticostalilor; la această defăimare s-au mai adăugat şi câteva regretabile neînţelegeri dintre fraţii din biserica locală. Am fost puşi în faţa unei mari responsabilităţi: să schimbăm imaginea credincioşilor în doar şapte zile de umblat printre ei. Lucrurile păreau să meargă bine când am împărţit 40 de invitaţii pentru evanghelizarea ce urma să aibă loc miercuri, la ora 19, şi am primit cam tot atâtea promisiuni de prezenţă din partea celor invitaţi. Spre surprinderea noastră, aprobările lor s-au dovedit ieftine politeţi. A fost prezentă o singură femeie, al cărei bărbat fusese pocăit. Dumnezeu a fost cu noi, noi ne-am smerit văzând în faţă slujba grea înaintea căreia ne aflam, ne- am apropiat de El şi am cerut ca El să lucreze în inimile acelor săteni. Experienţa noastră ca misionari s-a îmbogăţit într-un mod deosebit, iar mie Dumnezeu mi-a arătat o altă faţă a slujirii. Am putut sta de vorbă cu unele femei din sat, care ne-au făcut să ne dăm seama de frica pe care o au, ca nu cumva să audă preotul că lor le place la pocăiţi şi că ar dori să meargă la adunare. Într-una din zile, am vizitat o familie în care atât soţul cât şi soţia erau parţial imobilizaţi. Am spălat haine, Dan l-a bărbierit pe soţul surorii noastre, o fată i-a curăţat rana de la picior surorii, am muls vaca (fiecare cum a putut), am adus iarbă pentru vacă, am măturat în casă şi alte aspecte de slujire practică, cuceritor de diferite faţă de teorie. În urma celor şapte zile, în unele sate au fost oameni care s-au decis să-L caute pe Dumnezeu (chiar în ultima seară a venit la noi un bărbat care dorea să Îl urmeze pe Domnul), iar în alte sate a început o schimbare a imaginii credincioşilor. Credem că în anul următor Dumnezeu va continua ceea ce a început prin noi şi va scoate lucrători cu pasiune pentru Hristos, chiar din acea zonă. De Ionuţ Ungureanu
Pe Strazile Indiei
Îmi dorisem mult să ajung în India. Ştiam că o astfel de experienţă mă va schimba. Orice incursiune în Lumea a Treia îţi schimbă concepţiile despre lume şi viaţă. Experienţa misionară a însemnat însă mult mai mult - dezbrăcarea dureroasă de sinele european şi renunţarea la confortul şi siguranţa din lumea pe care o lăsasem acasă. Semăna, într-un fel, cu golirea de sine a Celui ce S-a făcut asemenea nouă, luând chip de om. Nu poţi simţi nicăieri atât de bine ce înseamnă renunţarea la Sine şi la pretenţiile lui decât într-o ţară din Lumea a Treia. Încă de când am făcut primii paşi în India, am avut impresia că intru într-un cuptor încins. Temperatura este foarte ridicată, iar umiditatea aerului face respiraţia şi mai grea. Nu ştiam atunci că în cuptorul Indiei se vor topi câţiva idoli dragi inimii mele. Pe câteva astfel de chipuri cioplite aproape le încreştinasem şi le dăruisem nume de sfinţi. Vanitatea o canonizasem sub numele „demnitate ” ; pornirile răutăcioase au trecut drept „personalitate puternică ” , iar ambiţiile personale le-am pus adesea pe seama chemării, numindu-le „viziune” . India mi- a arătat cam ce proporţii de creştinism pur conţine aliajul vieţii mele. Am citit de atâtea ori despre compasiunea pe care a simţit-o Isus când a văzut gloatele necăjite şi risipite ca nişte oi fără păstor. David Wilkerson spunea că slujim unui Dumnezeu al compasiunii care plânge pentru lume prin copiii Săi. Plânsul lor, geamătul şi jalea lor sunt expresia compasiuni lui Hristos faţă de lume. Deşi am crescut într- o familie creştină, a patra generaţie de penticostali, nu am simţit niciodată ce înseamnă cu adevărat compasiunea pentru cei pierduţi în păcate. Nu am plâns niciodată copleşit de durerea lui Dumnezeu pentru lume. Păşind pe străzile Indiei şi prin mahalalele ei, am văzut adevărata faţă a lumii păcătoase, în toată hidoşenia ei. Vedeam mulţimi de indieni, bărbaţi, femei şi copii trăindu-şi viaţa într-o mizerie fizică şi morală greu de descris. Sărăcia lucie şi bolile cumplite care macină ţara au făcut din poporul indian un popor insensibil şi resemnat în faţa sorţii, purtând în suflet doar o speranţă zadarnică a unei reîncarnări mai bune. Această deşartă speranţă e tot ce le-a putut oferi mai bun hinduismul. Din loc în loc, pe aceste străzi mizere se înalţă către cer temple impunătoare ale unor zei cu figuri stranii, cu ochi mari şi priviri fixe, impasibili la durerea umană. Din când în când, pe aceste străzi se furişează silenţios şi nepăsător câte un jeep al vreunui brahman, favorit al providenţei. În faţa acestor imagini dezolante s-a născut în mine compasiunea pe care o doream. Nu se putea decât în faţa acestei privelişti. Compasiunea autentică nu se poate naşte prin vreun ritual de închinare creştin, nici citind vreo statistică şocantă, nici în urma unei predici motivatoare. Ea se naşte doar atunci când te afunzi în mocirla existenţei lor, lăsând ca ea să-ţi pătrundă în suflet, trăind asemenea lor şi asumându-ţi durerea lor. După o zi de umblat prin mahala şi pe străzi, seara simţeam nevoia să plâng. Mă copleşea o tristeţe adâncă. Punându-mă în genunchi, nu găseam cuvinte să exprim simţămintele. Era o durere imposibil de redat în cuvinte, care se îndrepta spre Dumnezeu. De fapt, nici nu era durerea mea. Era durerea Lui. Eu doar o experimentam şi mă străduiam să o exprim. Dar cum aş fi putut exprima în cuvinte acea părticică din durerea lui Dumnezeu? Mai mult tăceam, îngenuncheat, plângând, lăsând astfel durerea să se topească în lacrimi. Nu e vorba de o descriere a unei depresii, nici de un plâns al descurajării. E plânsul copiilor lui Dumnezeu în faţa tragediei umane, plâns ce seamănă într-un fel cu plânsul lui Isus în faţa mormântului lui Lazăr. Plânsul Lui nu era plânsul deznădăjduit al Mariei, ci plânsul unuia care ştia că va zice: „Daţi piatra la o parte! ” Cred că suntem chemaţi să simţim compasiune pentru lumea păgână, să ne rugăm şi să plângem pentru ea. Dar după ce ne vom şterge lacrimile, va trebui să facem ceva mai mult. Să le ducem un cuvânt mântuitor pentru vieţile lor chinuite, un cuvânt demn de urmaşii Celui ce-a zis că este Învierea şi Viaţa pentru orice societate moartă în păcatele ei. Astfel, compasiunea noastră se va concretiza în cuvinte şi acţiuni purtătoare ale mesajului creştin, singurul deţinător al adevărului despre mântuirea neamului omenesc. De Emanuel Fedur
Primul dintre aceste subiecte fundamentale ale Misiunii este NATURA MISIUNII CREŞTINE. În versetul 35, Domnul Isus le spune ucenicilor: „Ridicaţi-vă ochii să priviţi holdele...”. Cerinţa Mântuitorului pentru ucenici nu este îndreptarea privirii către o anumită direcţie, sau către o holdă în sens literal. Sensul îndemnului lui Isus este îndrăzniţi să priviţi mai presus de realitatea obiectivă, prin vederea umană, firească. De fapt, ceea ce aveau să vadă ucenicii în direcţia indicată de Învăţătorul era o mulţime de samariteni care alergau din cetate să-L vadă pe acela despre care femeia de la fântână spunea că este un prooroc. Isus le cere ucenicilor să privească realitatea spirituală din jurul lor, care constă în mulţimea de oameni pierduţi care au nevoie de Evanghelia mântuirii, exprimată în discuţia cu samariteanca, prin termenul „apa vie”.
Cel de-al doilea subiect fundamental în lecţia despre Misiune este URGENŢA MISIUNII CREŞTINE. În aceeşi pildă a secerişului, Isus face referire la faptul că este timpul potrivit pentru vestirea Evangheliei Împărăţiei. După cum ucenicilor le era foarte familiar faptul că timpul prielnic pentru seceriş trebuia folosit pentru a nu compromite recolta, tot aşa, trebuiau să înveţe că prilejul vestirii Evangheliei nu-i permis să fie irosit.
Al treilea subiect fundamental din lecţia Misiunii este VALOAREA MISIUNII CREŞTINE. „Cine seceră, primeşte o plată, şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (v. 36). Prin aceasta, Isus atrage atenţia asupra faptului că Misiunea nu este o lucrare lipsită de valoare, iar aceia care se dedică împlinirii ei sunt beneficiarii răsplătirilor eterne, a valorilor veşnice.
Subiectele din lecţia Misiunii clarifică pentru creştinii contemporani faptul că misiunea la care sunt chemaţi nu este de natură umanitară, socială, sanitară etc, ci spirituală. Obiectivul principal al misionarului creştin este salvarea oamenilor de la moartea veşnică. Oricât de tragică este situaţia economică şi socială în care se pot afla unii oameni, cea mai mare tragedie este aceea ca ei să moară fără a primi Evanghelia mântuirii. Vremelnicia vieţii umane, competiţia dintre Împărăţia lui Hristos şi cea a Diavolului şi apropierea revenirii Marelui Stăpân obligă la folosirea fiecărei ocazii pentru predicarea Evangheliei, celor pierduţi, pentru mântuirea lor.
Accentul pus pe preţul plătit pentru împlinirea misiunii a condus la ascunderea adevărului cu privire la valoarea ei. Uneori, cerinţele, rigorile sau condiţiile aspre ale Misiunii i-au descurajat pe aceia care s-au angajat la vestirea Evangheliei. Opoziţia şi prigoana au contribuit şi ele la descurajarea celor chemaţi să facă Misiune în mediile ostile creştinismului. Nu a fost suficient accentuată răsplătirea celor care ascultă chemarea Domnului la Misiune indiferent de preţ. Când valoarea Misiunii este înţeleasă, misionarul nu se autocompătimeşte şi nu acceptă compătimirea celorlalţi, din pricina preţului plătit, deoarece ştie că ceea ce primeşte ca plată a lucrării sale este nespus mai valoros decât preţul. De Pastor Lector univ. drd. Emil Meştereagă, Păstorul studenţilor ITP
Misiune in Bangalore (India) 01.07.2009-30.07.2009
Prin Harul Domnului, timp de 30 zile am putut sa slujesc in India, in orasul Bangalore si in imprejurimi. Activitatea de aici poate fi impartita in doua mari parti: lucrarea desfasurata la New Ark Mission si lucrarea desfasurata in triburi.
New Ark Mission
New Ark Mission este oganizatia misionara care se ocupa de oamenii strazi din Bangalore, fondatorul aceastei organizatii este T. Raja, un om care, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, a ales sa lucreze pentru El cu acesti oameni ai strazi. Atunci cand a luat aceasta decizie si a inceput sa aduca acasa diferiti oamenii ai strazi, el a fost parasit de sotia sa. Ulterior, ea a inteles importanta acestei lucrari si astazi Raja este sustinut de sotia sa. In prezent, New Ark Mission adaposteste peste 300 de oameni ai strazi, oferindu-le mancare, adapost si, mai presus de toate, le este oferita ocazia de a se intalni cu Isus Hristos.
Am avut harul sa ma implic in slujirea de la aceasta organizatie. Aici, am intalnit oameni aflati in situatii deplorabile: ranile lor au inceput sa faca viermi; exista un miros greu in zona unde sunt adapostiti. Oameni cu un trecut stralucitor, astazi sunt fara speranta - fosti ingineri, medici si chiar avocati, datorita unor crize, au ajuns oameni ai strazi. Consider ca metoda de a-i aborda pe acesti oameni, cu Cuvantul lui Dumnezeu, este sa „le leg rana”, adica sa le demonstrez ca imi pasa de ei si sunt dispus sa le intind o mana de ajutor. Intelegand aceasta, am decis sa ma ingrijesc de nevoile lor fizice, astfel ca am inceput sa tai unghiile celor care aveau nevoie de aceasta, am inceput sa barberesc pe barbatii de aici, sa le ofer mancare, si chiar sa ii ajut sa se spele. Datorita fapului ca ei sunt foarte murdari si sunt purtatori de microbi, am avut nevoie de protectie astfel ca am folosit manusi medicale si o masca medicala. La inceput erau timizi si nu vreau sa se apropie sa le tai unghiile, dar a indraznit o femeie. Dupa ce i-am taiat unghiile, mi-a cerut sa ma rog pentru ea - era paralizata; ne-am rugat impreuna. Apoi, au inceput sa vina tot mai multi oamenii sa ii ajut in acest fel.
Efectele nu au intarziat sa apara: multi au fost impresionati ca sunt dispus sa le fac aceast serviciu. In timp ce ii ajutam in aceast fel, le vorbeam despre salvarea in Isus, (multi dintre ei stiau limba engleza, fiind oameni cu anumite studii; pentru cei care nu intelegeau, unul dintre ei care intelegea, traducea ceea ce le transmiteam). Dupa ce faceam acest lucru pentru ei, multi imi cereau sa ma rog pentru ei. Apoi, imi impartaseau povestea vietii lor, multe fiind impresionante. Unul dintre pacienti, care era bolnav de tuberculoza in faza terminala, imi spunea ca medicii i-au spus ca va trai doar pana in luna octombrie, dar pentru el nu este o problema ca paraseste lumea, caci stie ca merge Acasa.
Intr-una din zilele petrecute cu acesti oamenii, dupa ce am barberit unul dintre pacienti, un batranel undeva in jur la 70 de ani. Mi-a cerut permisiunea sa ma binecuvinteze in numele Domnului, am fost impresionat de gestul lui! Si impreuna ne-am rugat.
Pot spune ca s-a creat o prietenie intre mine si pacientii de aici, cand ajungeam acolo veneau multi si ma intampinau cu caldura. Erau foarte bucurosi ca inca o data am mers sa le slujesc. In timp ce barbeream pe unul dintre ei, in jurul meu se adunau aproximativ 10-15 pacienti si imi cereau sa le vorbesc mai mult de Hristos. Aveam un profund sentiment de satisfactie cand vedeam cum Domnul atinge inimile acestor oameni.
Chiar daca nu a fost usor sa lucrez cu acesti oameni, multumesc Domnului pentru ca am fost invrednicit sa imi slujesc Salvatorul in felul aceasta si sa vad cum El cu adevarat atinge inimile acestor oameni, oferindu-le speranta celor fara speranta!
Slava sa fie ai Domnului pentru cele intamplate la New Ark Mission!
Lucrarea din triburi
Strazile sunt foarte murdare, magazinele alimentare sunt lipsite de igiena. Oamenii nu au o igiena personal, gunoiul este aruncat la voia intamplari (aproximativ aceiasi situatie este si in orase). Multi dintre locuitorii aceastor triburi lucreaza din greu o zi intreaga pentru 50 rupi, care ar insemna 3 lei. Casele sunt formate dintr-o singura incapere, de dimensiuni foarte reduse (4mp); aici au bucataria, dormitorul, tot. Intr-o astfel de casa locuiesc cate 4-5 oamenii. Conditiile sunt foarte dificile; dar aceasta nu ii impiedica sa aiba o bucurie imensa in inima - ma refer la cei care Il au pe Hristos.
Am facut mai multe vizite pastorele in astfel de triburi. Am intalnit situatii extreme de dificile: o casa de dimensiunile descrise mai sus, aflata la 2 metri de canalizarea orasului, un miros insuportabil; aceasta casa adapostea 2 persoane, fiica si mama. Datorita lipsei banilor, fiica a fost nevoita sa renunte la scoala si sa lucreze.
Cei credinciosi din aceste triburi se aduna in diferite locatii. Multe dintre biserici sunt, de fapt, casele pastorilor (de aceleasi dimensiuni). Inauntru si in curte participa aproximativ 50 de persoane la serviciile divine. Am intalnit un caz cu adevarat impresionant: pastorul a inceput sa faca misiune in zona respectiva, in luna februarie a anului 2009. Odata la doua luni oficiaza botez in apa si, in doar cateva luni, biserica numara aproximativ 60 membri.
In aceasta luna, am participat la 12 servicii divine in astfel de triburi. La fiecare dintre ele am fost solicitat sa aduc cate un mesaj biblic. Am fost impresionat de bucuria manifestata de acestia in inchinare; chiar daca au probleme cu adevarat grele, au credinta in Domnul, si o bucurie imensa! Duhul Domnului atingea inimile acestor oameni, iar la finalul mesajelori biblice, foarte multi imi cereau sa ma rog pentru ei, ca Dumnezeu sa ii ajute sa traiasca o viata in sfintenie. si multi imi cereau sa ma rog pentru vindecare. De Andrei Pop
Misionarii in Ucraina
După doi ani de studiu în cadrul Institutului şi de slujit prin bisericile din România, împins de curiozitate şi de dorinţa de a sluji în alte modalităţi decât cele cunoscute, am decis să trec hotarele ţării şi să misionez în Ucraina, ţara vecină. Cei care îşi aduc aminte de Bucovina de pe vremea lui Ştefan cel Mare vor înţelege degrabă că zona de sud a Ucrainei a fost parte a ţării noastre, moştenind astfel istoria Moldovei româneşti. Împreună cu tineri din ţară, cu unii dintre colegii mei de la Institutul Teologic Penticostal (Dan Olaru din anul IV şi Adrian Vele din anul II) şi cu foşti colegi (Ruben Andreica, Daniel Bujeniţă, Iulian Văcărean) am părăsit ţara noastră într-o zi de august. Intraţi în Ucraina, am avut sentimente ciudate, fiind uimiţi pe de o parte de asemănarea locurilor cu cele din ţara noastră şi în acelaşi timp aducându-ne aminte de România anilor 1990–1995. În primele zile am cunoscut biserica locală penticostală din satul Ciudei, vorbitoare de limba română. În zona Cernăuţi sunt unele sate numai de români, care folosesc încă dulcele grai moldovenesc şi au format şi o comunitate penticostală de români. Stilul bisericilor de acolo este acelaşi cu al bisericilor penticostale din partea românească a Bucovinei, evidenţiind vechea legătură stricată de politică, dar vie în inimile româneşti. Din întâlnirea cu ucrainienii, majoritatea de origine română, am cunoscut nişte oameni primitori şi sinceri, cu o dorinţă foarte mare de a sluji Domnului Dumnezeu cu adevărat. După primele vizite efectuate în bisericile penticostale, din cei 29 de tineri s-au format 4 echipe. Am plecat în sate diferite, sate unde credinţa adevărată nu este cunoscută. Am fost puşi în faţa unor experienţe inedite, acelea de a misiona pe străzi, în faţa unor oameni care nu ne cunosc, dar care aveau formată o părere despre penticostali. Nu era o părere tocmai bună. Aceasta pentru că, cel puţin în satul în care a slujit echipa noastră, preotul bisericii tradiţionale îndoctrinase mulţimea împotriva penticostalilor; la această defăimare s-au mai adăugat şi câteva regretabile neînţelegeri dintre fraţii din biserica locală. Am fost puşi în faţa unei mari responsabilităţi: să schimbăm imaginea credincioşilor în doar şapte zile de umblat printre ei. Lucrurile păreau să meargă bine când am împărţit 40 de invitaţii pentru evanghelizarea ce urma să aibă loc miercuri, la ora 19, şi am primit cam tot atâtea promisiuni de prezenţă din partea celor invitaţi. Spre surprinderea noastră, aprobările lor s-au dovedit ieftine politeţi. A fost prezentă o singură femeie, al cărei bărbat fusese pocăit. Dumnezeu a fost cu noi, noi ne-am smerit văzând în faţă slujba grea înaintea căreia ne aflam, ne- am apropiat de El şi am cerut ca El să lucreze în inimile acelor săteni. Experienţa noastră ca misionari s-a îmbogăţit într-un mod deosebit, iar mie Dumnezeu mi-a arătat o altă faţă a slujirii. Am putut sta de vorbă cu unele femei din sat, care ne-au făcut să ne dăm seama de frica pe care o au, ca nu cumva să audă preotul că lor le place la pocăiţi şi că ar dori să meargă la adunare. Într-una din zile, am vizitat o familie în care atât soţul cât şi soţia erau parţial imobilizaţi. Am spălat haine, Dan l-a bărbierit pe soţul surorii noastre, o fată i-a curăţat rana de la picior surorii, am muls vaca (fiecare cum a putut), am adus iarbă pentru vacă, am măturat în casă şi alte aspecte de slujire practică, cuceritor de diferite faţă de teorie. În urma celor şapte zile, în unele sate au fost oameni care s-au decis să-L caute pe Dumnezeu (chiar în ultima seară a venit la noi un bărbat care dorea să Îl urmeze pe Domnul), iar în alte sate a început o schimbare a imaginii credincioşilor. Credem că în anul următor Dumnezeu va continua ceea ce a început prin noi şi va scoate lucrători cu pasiune pentru Hristos, chiar din acea zonă. De Ionuţ Ungureanu
Pe Strazile Indiei
Îmi dorisem mult să ajung în India. Ştiam că o astfel de experienţă mă va schimba. Orice incursiune în Lumea a Treia îţi schimbă concepţiile despre lume şi viaţă. Experienţa misionară a însemnat însă mult mai mult - dezbrăcarea dureroasă de sinele european şi renunţarea la confortul şi siguranţa din lumea pe care o lăsasem acasă. Semăna, într-un fel, cu golirea de sine a Celui ce S-a făcut asemenea nouă, luând chip de om. Nu poţi simţi nicăieri atât de bine ce înseamnă renunţarea la Sine şi la pretenţiile lui decât într-o ţară din Lumea a Treia. Încă de când am făcut primii paşi în India, am avut impresia că intru într-un cuptor încins. Temperatura este foarte ridicată, iar umiditatea aerului face respiraţia şi mai grea. Nu ştiam atunci că în cuptorul Indiei se vor topi câţiva idoli dragi inimii mele. Pe câteva astfel de chipuri cioplite aproape le încreştinasem şi le dăruisem nume de sfinţi. Vanitatea o canonizasem sub numele „demnitate ” ; pornirile răutăcioase au trecut drept „personalitate puternică ” , iar ambiţiile personale le-am pus adesea pe seama chemării, numindu-le „viziune” . India mi- a arătat cam ce proporţii de creştinism pur conţine aliajul vieţii mele. Am citit de atâtea ori despre compasiunea pe care a simţit-o Isus când a văzut gloatele necăjite şi risipite ca nişte oi fără păstor. David Wilkerson spunea că slujim unui Dumnezeu al compasiunii care plânge pentru lume prin copiii Săi. Plânsul lor, geamătul şi jalea lor sunt expresia compasiuni lui Hristos faţă de lume. Deşi am crescut într- o familie creştină, a patra generaţie de penticostali, nu am simţit niciodată ce înseamnă cu adevărat compasiunea pentru cei pierduţi în păcate. Nu am plâns niciodată copleşit de durerea lui Dumnezeu pentru lume. Păşind pe străzile Indiei şi prin mahalalele ei, am văzut adevărata faţă a lumii păcătoase, în toată hidoşenia ei. Vedeam mulţimi de indieni, bărbaţi, femei şi copii trăindu-şi viaţa într-o mizerie fizică şi morală greu de descris. Sărăcia lucie şi bolile cumplite care macină ţara au făcut din poporul indian un popor insensibil şi resemnat în faţa sorţii, purtând în suflet doar o speranţă zadarnică a unei reîncarnări mai bune. Această deşartă speranţă e tot ce le-a putut oferi mai bun hinduismul. Din loc în loc, pe aceste străzi mizere se înalţă către cer temple impunătoare ale unor zei cu figuri stranii, cu ochi mari şi priviri fixe, impasibili la durerea umană. Din când în când, pe aceste străzi se furişează silenţios şi nepăsător câte un jeep al vreunui brahman, favorit al providenţei. În faţa acestor imagini dezolante s-a născut în mine compasiunea pe care o doream. Nu se putea decât în faţa acestei privelişti. Compasiunea autentică nu se poate naşte prin vreun ritual de închinare creştin, nici citind vreo statistică şocantă, nici în urma unei predici motivatoare. Ea se naşte doar atunci când te afunzi în mocirla existenţei lor, lăsând ca ea să-ţi pătrundă în suflet, trăind asemenea lor şi asumându-ţi durerea lor. După o zi de umblat prin mahala şi pe străzi, seara simţeam nevoia să plâng. Mă copleşea o tristeţe adâncă. Punându-mă în genunchi, nu găseam cuvinte să exprim simţămintele. Era o durere imposibil de redat în cuvinte, care se îndrepta spre Dumnezeu. De fapt, nici nu era durerea mea. Era durerea Lui. Eu doar o experimentam şi mă străduiam să o exprim. Dar cum aş fi putut exprima în cuvinte acea părticică din durerea lui Dumnezeu? Mai mult tăceam, îngenuncheat, plângând, lăsând astfel durerea să se topească în lacrimi. Nu e vorba de o descriere a unei depresii, nici de un plâns al descurajării. E plânsul copiilor lui Dumnezeu în faţa tragediei umane, plâns ce seamănă într-un fel cu plânsul lui Isus în faţa mormântului lui Lazăr. Plânsul Lui nu era plânsul deznădăjduit al Mariei, ci plânsul unuia care ştia că va zice: „Daţi piatra la o parte! ” Cred că suntem chemaţi să simţim compasiune pentru lumea păgână, să ne rugăm şi să plângem pentru ea. Dar după ce ne vom şterge lacrimile, va trebui să facem ceva mai mult. Să le ducem un cuvânt mântuitor pentru vieţile lor chinuite, un cuvânt demn de urmaşii Celui ce-a zis că este Învierea şi Viaţa pentru orice societate moartă în păcatele ei. Astfel, compasiunea noastră se va concretiza în cuvinte şi acţiuni purtătoare ale mesajului creştin, singurul deţinător al adevărului despre mântuirea neamului omenesc. De Emanuel Fedur
